Când s-a născut fiica mea Amy, eram conștientă că vor urma schimbări, dar nu-mi imaginam ceea ce avea să urmeze. Maternitatea m-a ridicat în slăvile cerului și m-a trântit de fundurile iadului. Scriind asta acum, o văd pe o colegă de la munca, mama a doi copii, care îmi zâmbea subtil: „taci fa!, cu nașterea nu se termina totu’, cu ea aghe începe!” 

Înainte de naștere o sunam pe mama și o întrebam cum voi auzi eu oare când fetița mea se va trezi noaptea și eu „voi dormi dulce, mama, doar știi că eu dorm că ursul”? Citisem câteva cărți mai populare despre parenting, mă uitasem pe YouTube la poziții de alăptat și gata, eram mai zen decât toți locuitorii Irlandei atunci când prind o rază de soare. Cursurile de pregătire de la maternitate mi-au părut amuzante. Eram fericită, credeam că știu totul. Țineam pozele de la scanările 3D/4D în mână și zâmbeam pereților, în așteptarea bebelușului. 

În seara în care am intrat în casa cu Amy, după cele două  zile de spital, am simțit de parcă cineva m-a plesnit peste fălci cu ceva umed și rece. Era râsul colegei mele, era tocmai începutul de care zicea ea. De parcă întunericul din casă  se căsca spre mine, camerele îmi păreau largi, iar eu mă făcusem mică, mai mică decât copila mea. Ce să fac, ce mă fac, ce să fac cu ea? Îmi venea să mă trântesc pe podea și să urlu. Așa începea drumul în maternitate, iar simpla idee că suntem singuri, eu și soțul meu, m-a paralizat atunci. 

Ce ai, cum te simți, cu ce să te ajut?

Probabil că aș fi trăit aceleași lucruri locuind în Moldova, cu ai mei alături. Dar eram departe, în Irlanda. Tocmai născusem, tocmai aplaudasem sistemul medical irlandez, cu moașe zâmbitoare care m-au îmbrățișat când m-au transferat din sala de nașteri, cu medici respectuoși, cu mâncare ca de restaurant, cu buton pe care apăsam și chemam asistenta. „Nu te superi dacă îți pun o injecție? Acuș o să te înțepe puțin. Așa… eu bag acum acul… Good girl!„ Mi-a plăcut atât de tare să nasc, încât în euforia de după, ziceam că mai vreau, mai vreau, mai vreau copii! 

Ce nu știam atunci este că după naștere o mama poate fi complet singură și izolată, iar lipsa unui cerc de suport în jurul ei poate fi devastator. Când pleci de la maternitate, lași acolo butonul care cheamă asistenta și nu ai pe nimeni care să vina să te întrebe: ce ai, cum te simți, cu ce să te ajut? Partenerul tău se poate întoarce înapoi la munca după doar două săptămâni sau chiar mai repede, și atunci încep orele lungi și zilele interminabile în singurătate, cu un bebeluș pe care habar nu ai cum să-l crești, deși te-ai pregătit pentru asta. Astăzi, după aproape un an și jumătate, când mă simt mai bine emoțional și fizic, am hotărât să scriu despre cum e să iți crești copilul departe de casa ta, departe de tribul de care e nevoie ca să crești un copil, conform celebrului proverb african. 

„Stăteam deasupra copilului și îl boceam”

Când documentam acest subiect, am vorbit cu mai multe mame care au născut recent sau au copii mici. Iar una dintre ele mi-a zis: „și eu am trecut prin depresie, dar tot normal.” Îmi amintesc că așa mi se părea și mie atunci, că toate mamele din jurul meu sunt normale, numai eu nu. Nimeni nu îmi spunea că să îți manifești vulnerabilitatea este un act de curaj. Și atunci m-am distanțat de multe prietene și cunoștințe și m-am închis într-o scoică, unde puteam să fiu anormală. Am reușit să vorbesc despre depresie și singurătate cu Elena Slepuhin, care are doi copii, un băiat și o fata, pe Bogdan Marius, de 11 ani și pe Thalia Mary, de 11 luni. Și ea, la fel ca mine și ca multe alte femei, a văzut multe fețe ale depresiei, a dus dorul casei, a simțit lipsa familiei alături.

„Irlanda era o țară străină pentru mine, noi abia venisem aici, ilegal. Nu credeam în depresia post-natala, dar am suferit de ea. Eram panicată. Am avut momente când stăteam deasupra copilului și îl boceam, credeam că o să moara. Noi eram imigranți și nu cunoșteam bine limba engleză, medicii mă vizitau des, chiar și de 3 ori pe zi. Presiunea de a alăptă mă ducea într-o tâmpenie enormă și eu mă gândeam: de ce toți îmi cer să alăptez, dacă eu nu pot asta să fac?”, povestește Elena.

„La al doilea copil, obligatoriu mama o să fie cu mine”

Elena mai spune că depresia s-a diminuat când copilul ei avea șase luni, atunci și-a dat seama că ceva nu e în regulă. „Eram deranjată de toți și de toate. Nu înțelegeam de ce toți vin și uită să plece. De ce lucrurile firești nu mai erau normale? Plângeam, dar nu știam că asta e depresie post-natală. Atunci mi-am promis că la al doilea copil, obligatoriu mama o să fie cu mine. Simplul fapt că cineva îți face mâncare și pe tine te lasă să te bucuri de copil, de primele zile cu el, de intimitatea voastră – e un lucru mare. Soțul poate să îți ofere suportul acesta, dar când el e oferit de mama, e altceva.”, spune Elena.

Deși mama ei nu a putut ajunge, când s-a născut al doilea copil al Elenei soacra ei le-a fost alături. „Ea mi-a mulțumit că i-am oferit șansă aceasta, să fie lângă bebeluș. Pe mine soțul m-a ajutat foarte mult, dar poate nu a fost suficient, probabil pentru că soții lucrează. Depresia nu ține cont de țara în care tu trăiești, de mediul în care naști, tu poți să o simți oriunde. Sunt oameni pentru care timpul nu vindeca, poți să pleci la capătul pământului, dar tot acasă o să te întorci”, zice Elena.

„Pur și simplu îmi omoram timpul”

Tămăduirea și ieșirea din depresie e grea și poate lua ani întregi. Că să mă vindec, am început să îmi umplu zilele cu ceva. Luni mergeam la un grup de suport pentru mamele care alăptează.  Acolo venea o asistentă medicală ca să răspundă la întrebări, iar ulterior mamele se refugiau în cafeneaua de alături și stăteau la taclale. Marți mă duceam la un centru comunitar, miercuri Amy avea înot. Cursuri de fitness pentru mame și bebeluși joia, iar vinerea un curs de baby massage. Când se terminau cursurile, găseam să fac altceva. Pur și simplu îmi omoram timpul.  

La cea de-a doua naștere, Elena a folosit aceeași tactică. „Depresia mi-a dat târcoale, dar am știut exact ce am nevoie să fac. După 4 zile de la naștere am început să muncesc, pentru că știam că, fiind ocupată și fără să îi ofer minții prea mult spațiu, asta mă va ajuta foarte mult. Asta nu înseamnă că mi-am neglijat copilul, dar că mă refugiam în lucru și eu mă vedeam și mă simțeam altfel. A fost unguentul meu”, povestește Elena.

„Un cocktail de nesomn, hormoni, stres și anxietate”

Am întrebat-o și pe Cătălina Bucur, jurnalistă pentru Sunny Side Up și mama unui băiețel de doi ani, despre femeile din poveștile ei, femei din diaspora și din România, despre care ea a scris în maratonul de povești „Normalize Motherhood”. 

„Mamele din diasporă simt mulțumirea de a fi integrate într-un sistem sanitar net superior celui din România, și aici nu mă refer neapărat la aptitudinile medicilor, ci la felul decent, blând, respectuos în care sunt tratate de personalul medical în ceea ce este, probabil, cel mai vulnerabil moment din viața lor, adică nașterea. Dar ceea ce tuturor mamelor din diaspora le-a lipsit este comunitatea. Acel sătuc sigur și solidar pe care în România l-ar fi avut, măcar într-o oarecare măsură. Sunt mame care au parte de o naștere blândă și corecta de îngrijire perfectă, de un sistem de suport atent și competent, dar care apoi vin acasă cu un nou-născut și își dau seama că… sunt complet singure cu un pui mic, departe de familie, de prieteni, de amici, de vecini, de toată comunitatea din care făceau parte. Toate acestea vin și pe un cocktail de nesomn, hormoni, stres și anxietate, așa că înțeleg foarte bine de ce multe mame se simt singure, simt un dor puternic de cei de acasă sau chiar își pun la îndoială decizia de a emigra”, spune Cătălina.

Continuarea pe Moldova.org.